Şi aşa am cârpit trecutul. . .

Trăim într-o societate care ar trebui să ofere posibilităţile, răspunsurile, alternativele, să pună întrebările, să tragă concluziile, să rezolve problemele. Avem tehnologia, avem inteligenţa, avem resursele. Cu toate astea, în loc să construim o lume mai puternică, mai fiabilă, am îmbrăcat în poleială lumea putredă pe care cu atata patos am combătut-o. Am machiat-o, am îmbrăcat-o în haine noi şi ne-am uitat la ea de data asta cu admiraţie, ca şi cum am fi uitat ce era de fapt. Tot ce-am făcut a fost să remodelăm, însă fără să vindecăm rănile. Am creat o minciună perfectă şi am căzut noi înşine în cuvintele mari care pluteau inert în jurul ei. Aşa că am început să vorbim despre libertate în timp ce oamenii erau asupriţi în jurul nostru, despre egalitate în timp ce negrii erau trataţi tot ca nişte animale, despre liberă exprimare în timp ce tinerii mureau încercând să-şi ceară drepturile.

În fapt, în loc să distrugem bolile care au ros lumea în trecut, am mai căpătat una nouă: nepăsarea. Am învăţat să ne hrănim cu iluzii, să judecăm lumea după imagine, să fim pasivi faţă de umilinţele şi suferinţa pe care le întâlnim la tot pasul. Ne-am mulţumit cu lucrurile prefabricate, cu soluţiile uşoare, cu relaţiile virtuale... Ne-am resemnat, ne-am lăsat seduşi ca de o căldură atrăgătoare care ne-a purtat din ce în ce mai mult în universul ei plăcut, comod, sigur. Asta ne face să nu ne diferenţiem cu nimic de nişte dependenţi comuni.

Ne administrăm doza zilnică de imunitate şi privim liniştiţi în continuare spectacolul...

Ca şi cum nimic nu s-ar fi intamplat...